A Stairway to (low carbon) Heaven

de Constantin Crânganu

Decembrie 2015 

There’s a lady who’s sure all that glitters is gold
And she’s buying a stairway to heaven.
When she gets there she knows, if the stores are all closed
With a word she can get what she came for.
There’s a sign on the wall but she wants to be sure
‘Cause you know sometimes words have two meanings

Led Zeppelin, 1971

Doamna din balada lui Jimmy Page și Robert Plant este sigură că tot ce strălucește e aur și, în consecință, decide să-și cumpere o scară către cer.

Alte doamne și alți domni (aproape 50.000, din 196 de țări), adunați la Paris în cadrul Conferinței ONU COP21, sunt de părere că tot ce produce actuala încălzire globală este dioxid de carbon și, în consecință, au decis să construiască o scară către un cer cu puțin carbon.

Doamna din cântec știe că, dacă magazinele cu piese de scări sunt închise, ea le poate deschide cu un singur cuvânt. Dar este, totuși, o problemă cu acel cuvânt magic, pentru că, știți dumneavoastră, cuvintele au uneori două înțelesuri.

Doamnele și domnii adunați la Paris s-au lovit și ele/ei de problema cuvântului magic, cel care ar putea deschide ușile birourilor guvernamentale unde se decide construirea scării către cerul cu puțin carbon. La Paris, cele mai aprige discuții, care au provocat dezacorduri majore între participanți, s-au purtat în jurul lui „shall” și „should”. De ce? Pentru că în documentele legale internaționale, există o diferență netă între cele două cuvinte: „Shall” are un înțeles obligatoriu din punct de vedere juridic, în timp ce „should” este mai mult consultativ.

Țările mai puțin dezvoltate au dorit să introducă de multe ori „shall” în acea parte a documentului final care se referă la obligația țărilor mai bogate de a plăti țărilor mai sărace un ajutor pentru adaptarea la schimbările climatice și trecerea la o energie mai curată. La început, Statele Unite și alte țări dezvoltate au preferat folosirea lui „should” în acea porțiune a textului negociat. Dar după aceea, ele au căutat să introducă numeroși „shall” în altă parte – secțiunea documentului dedicată implementării reducerilor de emisii de CO₂ pentru toate țările semnatare.

Ca exercițiu, am numărat de câte ori apar shall și should în două versiuni ale acordului final. Pe 9 decembrie, existau 182 shall și 47 should. Versiunea din 12 decembrie (probabil, finală) conține doar 143 shall și 40 should.

În ceea ce privește forța sa juridică, unele elemente ale acordului vor fi voluntare (40should), în timp ce alte elemente vor fi obligatorii în temeiul legislației internaționale (143shall). Această structura hibridă a fost special concepută pentru a asigura sprijinul Statelor Unite: Un acord care ar fi necesitat obligații juridice de reducere a emisiilor ar fi interpretat în mod legal ca un nou tratat și, astfel, ar fi fost obligatoriu să fie discutat și ratificat de Senat. Ori, după experiența amară cu Protocolul Kyoto[1], țările participante au dorit să evite o soartă similară a tratatului negociat anul acesta la Paris.

În consecință, acordul de la Paris folosește un limbaj care obligă (prin folosirea lui shall) țările semnatare să monitorizeze, să verifice și să publice rapoarte despre nivelurile lor de emisii. Dar reducerea emisiilor de carbon este practic voluntară (folosirea lui should). Limbajul folosit în document nu atribuie obiective concrete nici unei țări în ceea ce privește reducerea emisiilor. În schimb, fiecare guvern a conceput un plan care detaliază modul de reducere domestică a emisiilor, pe baza a ceea ce fiecare stat consideră că este posibil, având în vedere situația politică și economică internă a țării.

La ora la care scriu aceste rânduri, documentul final nu a fost încă semnat. De aceea, comentariile mele se referă numai la versiuni de lucru (drafts). Dacă vor apărea alte aspecte interesante, voi fi bucuros să le prezint.

Până atunci, doar câteva opinii personale pe marginea Conferinței ONU COP21. 

1. Încălzirea globală actuală este reală. Începută natural acum 21.000 de ani, odată cu culminația ultimei glaciații, a continuat până astăzi cu episoade mai lungi sau mai scurte de răciri globale (e.g., Younger Dryas, între 10.000 – 10.800, Little Ice Age, între 1300 – 1850) și încălziri globale (e.g., Medieval Warm Period, între 1.000 – 1.300, actuala perioadă, 1850 – ?). Actualul episod de încălzire globală are în mod cert și o componentă umană, coincidentă cu debutul revoluției industriale și arderea combustibililor fosili (detalii, aici).
2. Declarații despre consecințele catastrofice, amenințătoare și imediate ale încălzirii globale sunt adesea exagerate și, de aceea, nu vor conduce la adoptarea unor politici bune. Cine seamănă vânt, va culege furtună. Să sperăm că acordul de la Paris va fi o benefică excepție.
3. Avem nevoie de soluții mai simple, mai inteligente și mai eficiente pentru încălzirea globală în loc de unele scumpe, chiar dacă bine intenționate. În prezent, reduceri masive și foarte scumpe ale emisiilor de CO₂ vor avea doar un impact destul de mic și nesemnificativ pentru viitorul apropiat. Parturient montes; nascetur ridiculus mus.
4. Multe alte probleme sunt mai importante decât încălzirea globală. Într-un alt articol, am citat analizele experte făcute anul acest în cadrul Consens Center de la Copenhaga. Din cele 169 de obiective prioritare ale omenirii, stabilite de ONU, experții adunați în capitala Danemarcei au considerat că numai 19 reprezintă cu adevărat probleme cu care se confruntă majoritatea oamenilor și care ar trebui rezolvate imediat: foametea, sărăcia, bolile sau apa curată. Încălzirea globală nu figurează pe lista priorităților. Rezolvând mai întâi cele 19 probleme, putem să ajutăm mai mulți oameni, cu costuri mai mici și cu o șansă mai mare de succes decât continuarea unor politice climatice drastice care costă mii de miliarde dolari.
5. Oamenii sunt vulnerabili la schimbările climatice pentru că sunt săraci; ei nu sunt săraci din cauza schimbărilor climatice. Nu emisiile excesive de carbon fac ca unui miliard de oameni să li lipsească apa potabilă sau cei mai săraci locuitori ai planetei să fie condamnați să depindă numai de agricultura de subzistență. Mai degrabă este fatalismul verde – man-made – care respinge orice posibilitate de dezvoltare, pentru că costurile ar fi prohibitiv de mari (o aplicare perversă a așa-numitului precautionary principle).

6. Trebuie să ne amintim mereu că scopul nostru final nu este reducerea emisiilor de dioxid de carbon sau încălzirea globală în sine, ci îmbunătățirea calității vieții și a mediului înconjurător. Să ne amintim că cel mai mare risc pentru umanitate este, de fapt, ne-folosirea combustibililor fosili și că arderea lor este incredibil de virtuoasă. Să ne amintim că azi construim o civilizație pe care o vom folosi și în viitor, că producem cunoaștere și resurse, care pot îmbogăți pe oricine din lume. Să ne amintim că unii oameni cred că viața umană nu contează și că scopul lor nu este să ne ajute pe noi să triumfăm asupra obstacolelor naturale, ci să ne îndepărteze pe noi ca un obstacol din restul naturii. Combustibilii fosili sunt cauza morală, chiar dacă nepopulară, a vremurilor noastre. Combustibilii fosili pot fi lesne demonizați și neînțeleși, dar folosirea lor este absolut meritorie.
7. Toți vrem să lăsăm copiilor noștri o planetă în stare decentă. Reducerea radicală a emisiilor de carbon nu este în mod necesar cea mai bună cale de atingere a acestui scop.[2]

P.S. La Paris au început deja demonstrațiile contra acordului ce va fi semnat.

 DISCLAIMER: Am ales A Stairway to Heaven pentru că, în opinia mea,

1. Este cea mai emoționantă baladă pe care am auzit-o vreodată.
2. Ca vocalist rock, Robert Plant este primus inter pares.

NOTE

 [1] Protocolul Kyoto a fost semnat de administrația Clinton în 1998, dar niciodată trimis Senatului spre ratificare, deoarece o rezoluție anterioară (din 1997) respinsese în unanimitate orice document internațional care nu ar fi obligat și țările în curs de dezvoltare – China, India ș.a. – să-și reducă emisiile de carbon.

[2] Bjorn Lomborg, Cool  It – The Skeptical Environmentalist’s Guide to Global Warming, Alfred A. Knopf, New York , 2007.